SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ
  

Pe teritoriul actual al Romāniei, activitatea judecătorească a apărut şi a evoluat odată cu organizarea statală. La īnceput, activitatea judiciară era realizată īmpreună cu celelalte activităţi ale statului, neavānd un caracter independent şi nefiind exercitată de persoane specializate.

Primele menţiuni privind instituţia datează din 1831, cānd Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut īnfiinţarea Ministerului Public. Īn Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 martie 1862.

Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite īn Franţa, ţara de origine a instituţiei. Conform acestei legi, procurorii erau organizaţi īn parchete pe lāngă instanţele judecătoreşti, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor īn activitatea judiciară şi executarea hotărārilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanţiale īn funcţiile şi principiile de organizare ale ministerului public, ci doar unele modificări privind structura  parchetelor şi statutul procurorilor.

Ministerul Public era compus din procurorii numiţi de şeful statului, avānd calitatea de magistraţi.

După unirea īntr-un singur stat a tuturor provinciilor romāne, īn 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislaţiei pe īntregul teritoriu naţional, inclusiv īn ceea ce priveşte organizarea puterii judecătoreşti.

Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziţii privind structura Ministerului Public, īnsă īn privinţa competenţelor şi a modulului de acţiune, face trimitere la Codul de procedură penală.

După 1945, Romānia a intrat īntr-o etapă nouă a istoriei sale, cānd, treptat, īn organizarea judecătorească apar influenţe sovietice.

Prin Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea şi funcţionarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul supraveghează respectarea legilor penale, atāt de către funcţionarii publici, cāt şi de ceilalţi cetăţeni”. Principala sarcină era vegherea la urmărirea şi pedepsirea crimelor īmpotriva ordinii şi libertăţii democratice a intereselor economice, independenţei naţionale şi suveranităţii statului romān.

            Parchetul funcţiona sub conducerea ministrului justiţiei. Procurorii se bucurau de stabilitate.

Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, la propunerea Guvernului, după recomandarea ministrului justiţiei.

Legea nr. 6/1952 pentru īnfiinţarea şi organizarea Procuraturii elimina din textele legislative sintagma „Minister Public” īnlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit Procuratura.

Noua instituţie astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat şi Consiliului de Miniştri. Procurorul general era numit de Marea Adunare Naţională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere şi asigurare a respectării legii, apără drepturile şi interesele legale ale cetăţenilor.

A fost īnfiinţată Procuratura Generală ca aparat central de conducere a tuturor unităţilor de procuratură formată din 8 direcţii şi 3 servicii.

Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii, a Codului penal şi a Codului de procedură penală, Romānia devine prima ţară din Europa centrală şi de Est care reintroduce īn legislaţie principii procesual penale europene, eliminānd influenţele sovietice.

Legea prevedea dreptul procurorului de a da dispoziţii obligatorii şi de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, precum şi de a īncuviinţa, autoriza, confirma sau infirma actele şi măsurile procesuale ale organului de urmărire penală.

Se consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire īn orice cauză şi obligativitatea efectuării urmăririi īn cazurile prevăzute de lege.

Atribuţiile organelor procuraturii se exercitau numai īn baza legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare.

Procurorul ierarhic superior putea să īndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor din subordine sau să suspende ori să anuleze dispoziţiile acestora.

Īn decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a Romāniei, cu modificările şi completările efectuate īn 2003, care reflectă schimbările democratice produse īn ţară īn decembrie 1989 şi consacră o serie de principii noi īn ceea ce priveşte activitatea judecătorească.

La 1 iulie 1993 a intrat īn vigoare Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, īn conformitate cu prevederile constituţionale, reintroduce termenul de „minister public", punānd bazele organizării şi funcţionării noii instituţii.

S-a recunoscut calitatea de magistrat procurorului şi dreptul acestuia la stabilitate īn funcţie.

Prin această lege a fost eliminată din competenţa procurorului atribuţia de supraveghere generală, păstrāndu-i-se numai atribuţiile judiciare.

Īn urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet General şi a fost instituită funcţia de procuror general al parchetului de pe lāngă curtea de apel.

            Ulterior revizuirii Constituţiei prin Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate Legea nr. 303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraţilor (denumire modificată īn 2005 prin īnlocuirea termenului „magistraţi” cu „judecători şi procurori”) şi Legea nr. 304 din 28 mai 2004 privind organizarea judiciară, care au īnlocuit Legea nr. 92/1992, armonizānd legislaţia romānă cu cea europeană, īn procesul de pregătire a integrării Romāniei īn Uniunea Europeană.

            S-a statuat independenţa procurorului īn soluţiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut īn competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, au fost reglementate noile structuri specializate de combatere a corupţiei şi crimei organizate.

 
   
  © Copyright 2006 PICCJ.